A inspirat adânc și s-a sprijinit de ușă, ca și cum nu mai avea putere. Gestul acela mărunt a spus mai mult decât ar fi putut să spună zeci de fraze. Ușa i-a devenit sprijin, iar trupul i-a cedat o clipă, lăsând să i se vadă oboseala din priviri. Îi tremura ușor pieptul, cu aerul pe jumătate prins, pe jumătate împins afară. Mi s-a părut că timpul s-a lărgit între noi, transformându-ne într-un cadru static în care doar respirațiile ne mai trădau. Nu era un om venit să negocieze; era cineva ajuns la capătul încercărilor, care își găsea cu greu cuvintele.
— Pentru că tu ești singurul ei copil… și… nu mai are pe nimeni. A rostit fraza pe fragmente, cu pauze care i-au rupt declarația în bucăți mici, incomode. Fiecare poticnire a lui a făcut propoziția mai tăioasă. „Singurul ei copil” a sunat ca o ușă care se închide, lăsându-mă de partea cealaltă, față în față cu o realitate pe care o evitasem. Iar „nu mai are pe nimeni” a venit ca un ecou gol, prelung, care a rămas să vibreze în încăpere. Cuvintele acestea, aruncate cu grijă, păreau să nu-i aparțină, dar să-l apese și pe el, ca o povară pe care o purta cu resemnarea celui care nu mai are ce ascunde.
O resto si pe aver rig
