— Te rog… ajut-o, a spus încet. Cuvintele i-au ieșit ca dintr-o gură care învățase brusc frica. Vocea îi era nesigură, sfâșiată de o ezitare pe care nu i-o bănuisem. Nu mai era omul puternic despre care îmi vorbise ea, proiecția aceea de siguranță pe care o purtasem în minte din auzite. În fața mea era doar un bărbat speriat, cu umerii lăsați, ca și cum, dintr-odată, greutatea unei hotărâri imposibile i s-ar fi așezat pe piept. Rugămintea lui plutea între noi, împingându-mă încet spre marginea unei tăceri care nu mă mai încăpea.
Am simțit cum mi se strânge stomacul, ca o menghină invizibilă. Un nod s-a așezat undeva sus, în gât, și m-a ținut acolo, imobilă, prinsă între hârtie și vocea lui. Palmele mi s-au făcut reci, ca și cum sângele ar fi ales să se retragă din ele. Nicio replică nu venea ușor. Fiecare secundă curgea grea, cu pași lenți, lăsând în urmă un fâșâit subțire de neliniște. Mă durea absența oricărei clarități, mă durea faptul că în mine răspunsul era o mare agitată, cu țărmuri pe care nu le mai recunoșteam.
Advertisements
— De ce ai venit la mine? am întrebat, abia auzit. Întrebarea a alunecat din mine fără forță, ca o frunză uscată. M-am surprins privind iarăși documentul, ca și cum în el s-ar fi putut ascunde un răspuns pe care nu-l văzusem la prima citire. În voce mi-a rămas o umbră de neîncredere, iar în spatele ei se strângea, tenace, o teamă care refuza să se rostească. Voiam să știu de ce eu, de ce acum, de ce prin el.
O resto si pe aver rig
