Am luat foaia cu mâinile care îmi tremurau în neștire, ca și cum hârtia ar fi ars. Nu era o scrisoare, nu era un bilet uitat – era un document medical. Sus, clar și imposibil de contestat, apărea numele mamei mele. Literele păreau să se înfigă în mine. Sub ele, câteva cuvinte simple, dar ascuțite, mi-au tăiat aerul: „stare critică”. M-am oprit o clipă, căutându-mi respirația, dar tot ce am găsit a fost o liniște grea care îmi țiuia în urechi. Pe hârtie, conținutul era sobru, rece, aproape impersonal, și cu toate acestea îmi lovea pieptul cu o forță neașteptată. Mă agățam de contururile literelor, ca și cum n-aș fi vrut să le recunosc sensul deplin. Era dovada în fața căreia nu mai puteam fugi.RECLAMA
L-am privit fără să înțeleg. El era acolo, la capătul acestui gest, al acestei hârtii, și totuși, parcă nu aveam nicio cheie pentru ce urma. Ochii mei se ridicau de pe rândurile tipărite și se opreau asupra lui, dar nu reușeam să deslușesc nimic dincolo de conturul unei prezențe care adusese vestea. În mine, întrebările se îngrămădeau, dar cuvintele refuzau să se așeze. Îl priveam, neîncrezătoare, cu o ușoară amețeală. Ce aștepta de la mine? Ce însemna, cu adevărat, foaia asta?RECLAMA
O resto si pe aver rig
