— De unde aveți brățara aceea? întrebă bărbatul.
Elena a simțit cum inima îi ia razna.
Vocea lui.
Accentul.
Era român.
Preț de o clipă, timpul păru să încremenească.
— Sunteți… din România? întrebă ea cu greu.
Voluntarul a rămas fără cuvinte.
— Da…
Lacrimile i-au umplut ochii Elenei.
După șaptesprezece ani, își rostea din nou limba maternă cu cineva venit de acasă.
În orele următoare, povestea ei a fost verificată.
Au fost alertate autoritățile.
S-au căutat documente.
Fotografii.
Înregistrări.
În cele din urmă, adevărul a ieșit la iveală.
Doctorița dată dispărută era în viață.
Când vestea a ajuns în România, a stârnit un șoc uriaș.
Mulți îi mai țineau minte numele.
Ani de-a rândul, fusese considerată moartă.
Familia făcuse slujbe de pomenire.
Prieteni care, la un moment dat, încetaseră să mai spere.
Iar acum, după aproape douăzeci de ani, se întorcea acasă.
Câteva luni mai târziu, avionul a atins pista la Otopeni.
Elena privea pe geam, cu inima strânsă.
Bucureștiul se schimbase.
Țara se schimbase.
Și ea odată cu ele.
La ieșirea din aeroport o așteptau zeci de oameni.
Jurnaliști.
Curioși.
Oficiali.
Dar Elena nu-i vedea.
Își căuta cu privirea o singură ființă.
Fratele ei.
Când l-a zărit, aproape că nu l-a recunoscut.
O resto si pe aver rig
