Părul îi alunecase spre alb.
Pe chip îi apăruseră riduri adânci.
Dar ochii erau aceiași.
Bărbatul a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a izbucnit în plâns.
Au alergat unul spre celălalt și s-au îmbrățișat fără cuvinte.
Anii pierduți nu se mai întorceau.
Dar se regăsiseră.
În săptămânile ce au urmat, Elena și-a revăzut rudele.
A cunoscut nepoți despre care nu știa nimic.
A bătut din nou locurile dragi.
A încercat să se reobișnuiască cu viața de acasă.
Și totuși, ceva nu-i dădea pace.
În fiecare seară, gândul îi zbura la satul din munți.
La oamenii care încă o așteptau.
La copiii pe care îi văzuse crescând.
La bătrânii pe care îi trata de ani buni.
Într-un interviu la televiziune, un jurnalist a întrebat-o:
— După tot ce ați trăit acolo, ce urmează?
Elena a zâmbit.
Un zâmbet liniștit.
Matur.
Împăcat.
— O parte din mine va rămâne întotdeauna româncă. Dar o altă parte a rămas în acei munți.
— Vă veți întoarce?
Elena a privit câteva secunde în gol.
O resto si pe aver rig
