Elena a rămas tăcută.
Încă nu îi iertase.
Poate că nu avea s-o facă niciodată.
Anii au curs în continuare.
A învățat limba locului.
A prins din mers obiceiurile.
A început să ajungă și în satele vecine.
Uneori străbătea, pe jos, ore întregi prin munți ca să ajungă la un copil bolnav.
Alteori era trezită noaptea pentru o naștere complicată.
Iarna aceea în care a salvat o femeie care pierdea mult sânge după gemeni a rămas în amintirea tuturor.
Într-o primăvară, a mers printr-o furtună violentă ca să trateze un băiețel cu o infecție gravă.
Puțin câte puțin, oamenii au început s-o privească drept una dintre ai lor.
Și totuși, în fiecare an, de ziua ei, Elena urca singură pe o colină de deasupra satului.
Se uita departe și se gândea la România.
La părinți.
La fratele ei.
La prietenii pierduți în timp.
La viața pe care n-o mai avea.
Uneori plângea.
Alteori rămânea doar în tăcere.
Într-o zi, după aproape șaptesprezece ani, au sosit voluntarii.
Veniseră pentru un proiect umanitar.
Nimeni nu bănuia că urmau să dea peste un mister vechi de aproape două decenii.
Elena ieșea din curte cu un lighean în mâini când i-a văzut apropiindu-se.
La început, nu le-a dat atenție.
Apoi, unul dintre ei s-a oprit ca împietrit.
Privirea i s-a oprit pe o brățară metalică, singurul obiect pe care ea îl păstrase din viața de dinainte.
O resto si pe aver rig
