Darina se ridică fără să spună nimic și intră.
Lupoaica era întinsă, conectată la perfuzii improvizate. Respira greu.
Darina se apropie încet.
— Știu cum e… — șopti ea. — Știu cum e să aștepți un miracol care nu vine…
Pentru prima dată în trei ani, lacrimile au început să curgă liber.
— Eu nu am putut să-l salvez… — vocea i se frânse — …dar poate pe ai tăi pot.
Un tremur ușor trecu prin corpul lupoaicei.
Ochii i se deschiseră pentru o clipă.
Se uită direct la Darina.
Și în acea privire nu era frică.
Era… recunoaștere.
Apoi… liniște.
Primăvara veni târziu în acel an.
Zăpada se topise, iar pădurea prinsese viață.
Pe marginea aceleiași șosele, lângă vechea elină, crucea albă era acum înconjurată de flori galbene — mult mai multe decât în anii trecuți.
Darina nu mai era aceeași.
În fiecare săptămână mergea la marginea pădurii. Nu mai aducea doar flori.
Aducea mâncare.
O resto si pe aver rig
