Darina nu mai simțea frigul.
Degetele îi tremurau, dar nu de ger — de frică și de o hotărâre care se năștea dintr-un loc mult mai adânc decât durerea. Își scoase haina groasă și, cu mișcări lente, acoperi puii de lup. Micuții abia respirau, niște ghemotoace fragile între viață și moarte.
— Nu… nu o să vă las aici… — șopti ea, de parcă ar fi vorbit cu propriul ei copil.
Lupoaica nu mai mișca. Ochii ei se închiseseră, dar pe chipul ei — dacă un animal poate avea un chip — rămăsese o liniște ciudată. Ca și cum așteptase exact acest moment.
O resto si pe aver rig
