Nu din răzbunare. Nu din furie.
Din respect pentru ea însăși.
Din nevoia limpede de a ști că atunci când închide ușa, liniștea rămâne acolo unde a lăsat-o. Din hotărârea de a-și păstra lucrurile, somnul și respirația neatinsă de pași pe care nu i-a invitat.
Câteva zile mai târziu, Daniel s-a așezat lângă ea în bucătărie.
Aburii de ceai se ridicau lini, iar lumina de dimineață așezase peste masă un fel de pace precaută. Scaunul a scârțâit ușor când s-a apropiat. A vorbit mai încet decât de obicei, ca și cum fiecare literă trebuia așezată cu grijă pe masă, între ei.
— Ai avut dreptate, — a spus încet. — Trebuia să vorbesc cu ea mai demult.
Irina nu a răspuns imediat.
A ținut cana între palme, lăsându-i căldura să-i încălzească degetele. Și-a măsurat tăcerea, nu ca pe o distanță, ci ca pe un spațiu în care adevărul să se poată așeza corect.
— Nu e vorba despre ea, Daniel. E vorba despre limite.
El a dat din cap.
Un gest mic, dar plin. În el încăpeau concesiile trecute, greșelile recunoscute și promisiunea nerostită că de acum înainte lucrurile nu se vor mai amâna la nesfârșit. Fără scuze grăbite, fără explicații alunecoase. Doar un „înțeleg”.
În acea seară, în apartament a fost din nou liniște.
Dar nu liniștea aceea fragilă în care oamenii se fofilează pe lângă subiectele care dor, în care pașii se fac mai mici de teamă să nu trezească iar ceva nespus.
O resto si pe aver rig
