Discuția nu a mai fost calmă.
Tonurile s-au ridicat, argumentele au încercat să-și facă loc unele peste altele. Niciunul nu voia să cedeze, pentru că în spatele fiecărui cuvânt era câte o rană mai veche, un obicei tolerat prea mult sau o teamă greu de mărturisit.
— E mama mea! — a spus el.
— Este casa mea — a răspuns Irina.
— Nu poți să o tratezi așa!
— Nu pot să intru în dormitorul meu și să nu știu cine a fost acolo.
Cuvintele Irinei au căzut impecabil, ca niște chei potrivite exact pe broasca potrivită. Daniel a rămas cu gura întredeschisă, suspendat între reflexul de a-și apăra familia și realitatea din fața lui.
Daniel a tăcut.
Pentru prima dată, nu avea un răspuns. Își simțea frazele obișnuite topindu-se pe limbă, neputincioase. În felul acela gol, tăcerea i-a spus ce refuzase să audă: cineva trecuse o graniță care nu-i aparținea. Și nu era vorba de un capriciu, ci de respectul datorat unui spațiu intim.
A doua zi, Irina a schimbat încuietoarea.
Fără scene. Fără teatrale. A mers, a cumpărat ce trebuia, a înlocuit mecanismul și a verificat că noua cheie se potrivește fără să agațe. A fost un gest mic la vedere, dar imens ca mesaj. O trecere fermă dinspre „poate” spre „nu”.
O resto si pe aver rig
