Încăperea a încremenit.
Tăcerea a căzut atât de repede încât părea că aerul s-a subțiat. Niciun cuvânt nu mai avea loc între pereții aceia, doar o răceală bruscă, ascuțită, ca o ușă trântită fără preaviz.
În clipa aceea, Elena a înțeles că în fața ei nu mai stă o fată sfioasă, dispusă să se scuze pentru tot, ci o femeie care își cunoaște limitele și le apără cu spatele drept. Privirea Irinei era limpede, fixă, fără ezitări. Fiecare gest spunea același lucru: până aici.
— Îți dai seama cum vorbești? — a spus ea rece.
— Perfect.
Răspunsul a răsunat scurt, ca o lamă care atinge metalul. N-a mai fost loc de replici, nici de zâmbete forțate. Fiecare își ținea poziția, despărțite de o linie invizibilă pe care nimeni n-o mai putea trece fără consecințe.
Seara, Daniel a aflat.
I s-a spus simplu, fără înflorituri, ca un rezumat al unei zile prea lungi. Cuvintele au fost puține, dar grele, și au atârnat între ei ca o decizie deja luată. N-a mai fost cale de întoarcere spre acea liniște convențională în care te prefaci că nu vezi.
O resto si pe aver rig
