— Plecați și faceți-vă un rost. Eu voi fi bine.
Și chiar au plecat.
Elena s-a mutat în București, unde și-a construit o carieră în domeniul bancar.
Sorina a emigrat în Germania, spunând că acolo copiii ei vor avea un viitor mai bun.
Andrei și-a găsit un serviciu într-o companie mare din Cluj și rareori mai privea înapoi.
La început sunau.
În fiecare duminică.
Apoi o dată pe lună.
După aceea doar de Crăciun și de Paște.
În cele din urmă, telefonul din casa Mariei rămânea luni întregi fără să sune.
Femeia nu îi judeca.
Le găsea mereu scuze.
— Au multă muncă…
— Au copii…
— Viața la oraș e grea…
Vecina ei, tanti Ileana, îi spunea deseori:
— Maria, dacă ar ține la tine, ar veni măcar o dată pe an.
Bătrâna zâmbea trist.
— Nu vreau să-i împovărez. Eu sunt mama. Datoria mea e să-i iubesc.
Anii au trecut.
Acoperișul casei începea să cedeze.
Gardul se înclina.
Picioarele Mariei o dureau din ce în ce mai tare.
Tot vecinii îi aduceau pâine când ningea.
Tot ei îi tăiau lemnele.
Tot ei o duceau la dispensar.
În fiecare seară însă, înainte de culcare, Maria lua albumul vechi cu fotografii.
Mângâia imaginile copiilor.
Le vorbea de parcă ar fi fost acolo.
— Elena, să ai grijă de tine…
— Sorina, sper că cei mici sunt sănătoși…
— Andrei, să nu muncești prea mult…
Nimeni nu o auzea.
Într-o primăvară, sănătatea ei s-a înrăutățit.
Doctorul din comună i-a recomandat să meargă la oraș pentru investigații.
Maria a refuzat.
— Dacă Dumnezeu mai are nevoie de mine, mă lasă aici.
Dacă nu… tot aici vreau să rămân.
Într-o seară, vecinul Vasile a găsit-o căzută în bucătărie.
A fost dusă cu ambulanța la spital.
Acolo a rămas câteva zile.
În tot acest timp, asistenta a încercat să ia legătura cu familia.
Au răspuns.
Au promis că vor veni.
N-a venit nimeni.
Maria nu s-a plâns nici măcar o clipă.
Doar a întrebat încet:
— Au spus că sunt bine?
— Da, tanti Maria.
— Atunci e suficient.
S-a întors acasă.
A mai trăit aproape un an.
În ultimele luni ieșea tot mai rar din casă.
Dar își păstrase un obicei.
În fiecare dimineață lăsa un castron cu lapte pentru pisicile fără stăpân și câteva bucăți de pâine pentru păsări.
— Dacă pot face bine cuiva, înseamnă că încă trăiesc cu rost, spunea ea.
Într-o dimineață de toamnă, Ileana a observat că hornul casei nu mai scotea fum.
A bătut la ușă.
N-a răspuns nimeni.
Împreună cu Vasile au intrat.
Maria plecase liniștită dintre cei vii, în fotoliul ei preferat, cu albumul de fotografii pe genunchi.
Vecinii au plâns ca după cineva din familie.
Au sunat imediat copiii.
Fiecare a primit vestea.
Și fiecare a găsit un motiv să nu vină.
— Nu îmi permit drumul acum, a spus Elena.
— Sunt deja în vacanță și pierd foarte mulți bani dacă mă întorc, a răspuns Sorina.
— Nu pot lipsi de la serviciu. Am proiecte importante, a spus Andrei.
Vecinii au organizat totul.
Au cumpărat coroane.
Au pregătit masa de pomenire.
Au dus-o pe Maria pe ultimul drum.
În biserică erau doar oameni din sat.
Preotul a privit spre băncile goale.
A oftat.
— Uneori, cei care ne sunt aproape prin suflet nu sunt și cei care ne poartă numele.
La câteva zile după înmormântare, cei trei copii au primit citații de la notar.
De data aceasta niciunul nu a lipsit.
O resto si pe aver rig
