Au venit eleganți.
Discutau despre casă.
Despre teren.
Despre economii.
Fiecare făcea deja planuri.
Notarul le-a cerut să ia loc.
A deschis dosarul.
Și a început să citească.
Testamentul era scris cu câteva luni înainte de moarte.
Maria își începuse ultimele dorințe simplu.
„Dragii mei copii,
V-am iubit din prima clipă în care v-am ținut în brațe.
Nu v-am reproșat niciodată că ați plecat.
Ba chiar m-am bucurat că ați avut o viață mai bună decât a mea.
Nu vă scriu aceste rânduri cu supărare.
Ci cu speranță.”
Cei trei ascultau în tăcere.
Apoi notarul a continuat.
„Casa în care m-am născut și am trăit nu va fi moștenită de copiii mei.
O las Asociației «Casa Bunicilor», care va transforma locuința într-un centru de zi pentru bătrânii singuri din satele vecine.
Pământul îl las familiei Vasile și Ileana, vecinii care au avut grijă de mine când nu mai puteam avea grijă singură de mine.
Economiile mele vor fi folosite pentru bursele copiilor din sat care nu își permit să meargă la liceu.
Copiii mei nu primesc nimic material.
Dar le las ceva ce valorează mai mult decât orice avere.”
Notarul a scos un plic sigilat.
Înăuntru se afla o fotografie veche.
Toți cinci.
În fața casei.
Elena avea șapte ani.
Sorina cinci.
Andrei doar trei.
Pe spatele fotografiei scria cu scrisul Mariei:
„Dacă într-o zi veți înțelege că timpul petrecut cu cei dragi este cea mai mare avere, atunci aceasta va fi adevărata voastră moștenire.
Să nu repetați greșeala pe care ați făcut-o cu mine față de propriii voștri copii.
O resto si pe aver rig
