Maria Dumitrescu își începuse dimineața la fel în ultimii cincisprezece ani.
Se trezea înainte să răsară soarele, aprindea focul în sobă, punea ibricul pe plită și ieșea în curte să hrănească găinile. Casa ei era mică, cu două camere și o prispă din lemn, așezată la marginea unui sat din nordul țării, acolo unde timpul părea că se scurge mai încet decât în restul lumii.
Cândva, curtea aceea fusese plină de râsete.
Acolo crescuseră cei trei copii ai ei: Elena, Sorina și Andrei.
Îi văzuse alergând desculți prin iarbă, certându-se pentru merele din livadă și ascunzându-se prin șură în zilele de vară.
După moartea soțului, Maria muncise singură pământul. Cususe nopți întregi pentru oamenii din sat, crescuse ( mai multe articole pe oi.ro ) animale și făcuse orice era nevoie pentru ca cei trei copii să poată merge la liceu și apoi la facultate.
Întotdeauna le spusese același lucru:
O resto si pe aver rig
