Sunt momente în viață când tot ceea ce ai construit, toate planurile tale pentru viitor și toate grijile zilnice se prăbușesc într-o singură secundă. Pentru mine, acea secundă a fost într-o zi de marți, când am intrat în cabinetul medicului pentru niște analize de rutină și am ieșit cu un diagnostic care sună ca o condamnare: cancer. În acele clipe, simți cum pământul se fuge de sub picioare. Te uiți la oamenii de pe stradă care își continuă viața normal, care aleargă după cumpărături sau se plâng de trafic, și îți vine să strigi: „Oare voi nu vedeți că lumea mea tocmai s-a terminat?”
Am 38 de ani și eram obișnuit să fiu stâlpul familiei, omul puternic pe care toată lumea se baza. Peste noapte, am devenit un pacient. Un număr de fișă medicală pe coridoarele reci ale secției de oncologie.
Părul, care odată îmi completa imaginea, a început să cadă în smocuri după primele săptămâni de tratament, până când am fost nevoit să mă rad complet. Când te privești pentru prima dată în oglindă fără păr, fără sprâncene și cu chipul palid, nu vezi doar o schimbare fizică. Vezi reflectarea unei lupte cumplite în care nu știi dacă vei ieși învingător.
Capitolul 2: Calvarul din vene și gustul amar al supraviețuirii
Fiecare ședință de chimioterapie a fost o coborâre în iad. Lichidul acela rece care îți intră în vene pentru a ucide boala îți ucide, pentru câteva zile, și pofta de viață. Săptămâni întregi m-am luptat cu grețuri cumplite, cu dureri osoase care nu mă lăsau să dorm și cu o epuizare atât de profundă încât simplul gest de a ridica o cană cu apă de pe noptieră mi se părea o misiune imposibilă.
O resto si pe aver rig
