Îmi aminteam cum mirosea mașina mea a vanilie, cum se simțea direcția dreaptă a vieții când știi ce vei face peste o oră, peste o zi, peste o săptămână. Acum, direcția venea în impulsuri scurte, dictate de găsirea unui ciorap, de închiderea unei cutii crăpate, de un cer care promitea ninsoare. Îmi țineam degetele pe materialele subțiri, fiecare atingere era o întrebare fără glas: e aici? e destul? și ce fac dacă nu?
Vedeam cum rușinea se așază în spatele meu ca o coadă de securitate: nu te apasă, doar nu se termină. Și îmi spuneam că într-o altă dimineață, într-o altă viață, o șosetă lipsă ar fi fost doar un moft, o întârziere minoră. Aici, la 6:12, într-o cameră cu miros de clor și povești neterminate, era testul de fiecare zi: să nu te risipești pentru ceva atât de mic, dar să știi că tocmai lucrurile mici te pot ține în picioare.
O resto si pe aver rig
