Am apucat să răspund abia după câteva secunde, cu inima strânsă, ca și cum cineva ar fi apăsat din interior.
„Alo?”
La celălalt capăt, respirația ei era sacadată, tăiată în bucăți scurte.
„Trebuie să vii… acum,” a șoptit, abia audibil.
„Ce s-a întâmplat?” am întrebat, deja ridicându-mă în grabă din pat.
„Nu pot să-ți explic la telefon. Te rog… vino.”
Tonul ei nu mai semăna deloc cu furia de ieri. Dispăruse. În loc rămăsese ceva rece, neliniștitor. Frică. Adevărată.
Am ezitat o clipă.
Apoi am plecat.
Drumul până la casa lor mi s-a părut mai lung ca niciodată. Gândurile mi se împrăștiau, fără să se așeze. Oare Andreea era bine? Tatăl vitreg? Sau era doar o nouă încercare de a mă manevra?
Când am ajuns, ușa era întredeschisă.
Am intrat încet, cu atenție.
În sufragerie era liniște. O liniște prea grea.
O resto si pe aver rig
