De multe ori am tăcut… și îmi pare rău.
Dar am văzut.
Te-am văzut cum munceai.
Cum găteai pentru toți.
Cum ai încercat să ții familia asta unită.
Banii aceștia sunt ai mei.
Nu ai lor.
Și sunt pentru tine.
Ca să o iei de la capăt.
Nu te întoarce.
Trăiește-ți viața.
— Vasile”
Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi.
Nu plânsesem când am ieșit pe ușa casei.
Acum însă, lacrimile curgeau.
Nu din tristețe.
Dintr-un sentiment pe care îl uitasem.
Recunoștință.
Am ridicat privirea spre strada liniștită.
Pentru prima oară în ziua aceea, nu mă mai simțeam pierdută.
Am pus plicul la loc, în geantă.
Nu m-am mai uitat în urmă, spre casa aceea.
Nu mai trebuia.
Lunile care au urmat au început să schimbe încet totul.
Cu banii primiți mi-am închiriat un apartament mic.
Mi-am găsit de lucru la o brutărie.
Diminețile mă prindeau frământând aluatul.
În aer plutea mirosul acela cald de pâine proaspătă.
Oamenii intrau, zâmbeau, spuneau „mulțumesc”.
O resto si pe aver rig
