Puțin peste un an a trecut de când o femeie de 51 de ani a pus capăt, fără scene, unei căsnicii. Fără țipete, fără uși trântite, dar cu o greutate care a rămas mult după semnătură. În unele zile, spune, până și o urare banală de zi de naștere părea greu de rostit. De atunci, nu a mai început o altă relație. Nu pentru că nu ar fi avut ocazii, ci pentru că memoria și o teamă subțire i-au așezat frâna exact acolo unde altădată apăsa pedala de acceleratie.
Între timp, s-a petrecut ceva ce nu se vede în oglindă: singurătatea lucrează pe dinăuntru. Nu izbitor, nu peste noapte, ci în gesturi mici, repetate, care împing viața într-o altă ordine. Diminețile, serile, pauzele dintre ele capătă alte contururi, iar întrebările obișnuite primesc răspunsuri mai scurte.
O liniște care schimbă ritmul zilei
Mai întâi a fost tăcerea din casă. Apoi, tăcerea a prins ecou în obiceiuri: a început să vorbească singură, pentru a umple spațiile albe dintre pereți; a început să evite conversațiile, mai ales cu bărbații; la serviciu își calculează traseele ca să sară peste small talk. Complimentele care altădată stârneau un zâmbet o iau acum prin surprindere, iar răspunsurile îi rămân blocate în palme și priviri. Ca și cum ar reînvăța mersul, dar la un volum coborât, în liniște.
„Uneori simt că învăț să trăiesc din nou, dar de data asta în tăcere.”
Întrebarea care tot revine, chiar și când pare ocupată, este simplă și apăsată: ce i se întâmplă unei femei care rămâne singură mult timp? Nu ca teorie, ci în miezul fiecărei zile, când ridică jaluzelele și vede aceeași scenă.
O resto si pe aver rig
