Nu m-a privit imediat în ochi. A închis ușa încet, apoi s-a așezat în fața mea cu un dosar în mâini.
— Trebuie să vă cer scuze, a spus.
Am simțit că aerul din cameră se rupe în două.
— Pentru ce?
A împins dosarul spre mine.
— În noaptea nașterii dumneavoastră s-a produs o eroare gravă.
Nu înțelegeam. Sau poate o parte din mine înțelegea deja, dar refuza să accepte.
Am deschis dosarul cu mâinile tremurânde. Pe prima pagină era numele meu. Apoi numele fetiței mele. Apoi o fișă medicală completată la câteva ore după naștere.
La rubrica „stare nou-născut” scria clar:
„Transferat la terapie intensivă neonatală.”
Literele au început să se miște în fața ochilor mei.
— Ce înseamnă asta? am întrebat, deși vocea mea abia mai ieșea.
Femeia din fața mea a început să plângă.
— Copilul dumneavoastră nu s-a născut fără viață.
Nu mai auzeam nimic în jur. Nu mai vedeam biroul, pereții, dosarul. Doar acea propoziție îmi răsuna în minte, din nou și din nou.
Copilul dumneavoastră nu s-a născut fără viață.
— Nu, am șoptit.
— A existat o confuzie între două paciente cu nume asemănătoare.
M-am ridicat brusc de pe scaun. Tot corpul îmi tremura.
— Unde este fiica mea?
Mi-au explicat cuvinte pe care le prindeam doar pe jumătate. Complicații la naștere. Transfer de urgență. Centru medical specializat din București. Eroare administrativă. Informații transmise greșit. Lanț de decizii greșite.
În timp ce eu îmi plânsesem copilul acasă, fetița mea lupta pentru viață într-un salon de terapie intensivă neonatală.
Două zile.
Două zile în care am crezut că îngropasem un viitor.
Două zile în care ea respirase, fragil, printre aparate, fără ca eu să știu.
Am fost dusă imediat la clinică.
Drumul până acolo mi s-a părut ireal. Nu știam dacă trebuie să sper sau să mă tem. Îmi era frică să cred. Îmi era frică să întreb. Îmi era frică să ajung și să descopăr că totul fusese o altă greșeală.
O resto si pe aver rig
