Pe interiorul brățării era lipită o etichetă minusculă. Atât de mică, încât nu o observasem niciodată. Pe ea era trecut un număr.
Nu era numărul meu de pacient.
Nu era numărul salonului.
Nu semăna cu nimic din ce primisem pe documentele medicale.
Părea un cod.
În mod normal, nu aș fi avut putere să mă agăț de un detaliu atât de mic. Dar, în seara aceea, durerea se transformase în ceva neliniștitor. Curiozitatea a fost mai puternică decât epuizarea.
A doua zi dimineață am sunat la spital.
Am fost transferată de la o secție la alta. Am repetat același lucru de mai multe ori. Numele meu. Data nașterii. Numărul de pe brățară. Motivul apelului. De fiecare dată, vocea de la celălalt capăt devenea mai grăbită, mai rece sau mai confuză.
În cele din urmă, o angajată de la arhivă a rămas câteva secunde în tăcere, apoi mi-a spus:
— Acesta este numărul dosarului de monitorizare neonatală.
Mi s-a strâns stomacul.
— Nu se poate, am spus. Copilul meu s-a născut mort.
La capătul firului s-a lăsat o liniște grea.
Apoi femeia a vorbit mai încet:
— Doamnă… după numărul acesta există înregistrări.
Am simțit cum inima începe să-mi bată atât de tare, încât abia mai auzeam telefonul.
— Ce fel de înregistrări?
— Nu pot discuta aceste informații la telefon. Trebuie să veniți personal.
În aceeași după-amiază eram din nou la spital.
Holurile mi s-au părut mai lungi decât prima dată. Aceleași lumini reci, aceleași uși albe, aceleași mirosuri sterile care îmi întorceau stomacul pe dos. Fiecare pas îmi aducea înapoi noaptea nașterii, cu frânturi de voci, de durere, de plâns și de cuvinte pe care nu voiam să le mai aud vreodată.
După aproape două ore de așteptare, o femeie din conducerea spitalului m-a invitat într-un birou.
Avea fața palidă.
O resto si pe aver rig
