Articolul nu a devenit viral.
A trecut aproape neobservat.
Ca multe lucruri importante în lume.
Au trecut zile.
Apoi săptămâni.
Iarna a devenit mai blândă.
Soarele a început să urce mai sus pe cer.
Și inevitabil, gheața a început să se topească.
Oamenii au venit să vadă „sfârșitul” sculpturii.
Ca la un spectacol final.
David a venit și el.
Dar nu ca să privească sfârșitul.
Ci ca să fie martor la adevăr.
Păsările de gheață începeau să se desprindă una câte una.
Cadeau ușor.
Se topeau în lumină.
Fără zgomot.
Fără dramă.
Doar transformare.
Cineva din mulțime a spus:
„Vezi? A dispărut.”
David a zâmbit trist.
„Nu,” a răspuns el. „A terminat de vorbit.”
În ultimele clipe, o pasăre a rămas mai mult decât celelalte.
Ca și cum ar fi ezitat să plece.
Apoi s-a topit și ea.
Dar ceva a rămas.
Nu în gheață.
Nu în lac.
Ci în mințile celor care, măcar pentru o secundă, au privit altfel.
După acea zi, David nu a mai creat nimic pe lac.
Unii au spus că a renunțat.
O resto si pe aver rig
