Și a privit-o.
Era perfectă.
Mai frumoasă decât își imaginase vreodată.
Dar lumea nu a reacționat cum sperase.
Câțiva trecători s-au oprit.
Au făcut poze.
Au dat din cap.
Și au plecat.
Un bărbat a spus:
„Frumos, dar inutil.”
O femeie a adăugat:
„Se va topi oricum.”
David a auzit tot.
Dar nu a răspuns.
Nu pentru că nu avea ce spune.
Ci pentru că știa că unele explicații nu pot fi auzite de oameni care nu vor să vadă.
În zilele următoare, sculptura lui a devenit un mic punct de atracție local.
Dar nu pentru ceea ce reprezenta.
Ci pentru fotografii.
Pentru rețele sociale.
Pentru glume.
„Copacul de gheață care va dispărea.”
„Arta inutilă a unui visător.”
Nimeni nu îl întreba pe David ce simțea.
Nimeni nu întreba cât timp îi luase.
Nimeni nu întreba de ce păsări.
Pentru toți ceilalți, era doar un decor temporar.
Dar pentru David, era altceva.
Era dovada că frumusețea nu are nevoie de permanență pentru a exista.
Are nevoie doar de un moment în care cineva să o vadă cu adevărat.
Într-o dimineață, un jurnalist local a venit la lac.
A făcut câteva fotografii.
L-a întrebat pe David:
„De ce ai făcut asta dacă știi că va dispărea?”
David a privit sculptura.
Și a răspuns simplu:
„Și oamenii dispar. Dar asta nu înseamnă că nu merită iubiți.”
O resto si pe aver rig
