Apoi încă unul.
Și încă unul.
Nu mai era liniște de frică. Era liniște de dreptate.
Preotul, care tăcuse în tot acest timp, și-a reluat rugăciunea. De data asta, vocea lui se auzea clar.
Vântul nu mai părea atât de rece.
Iar Maria Ionescu s-a apropiat de sicriu. A pus mâna pe el și a șoptit:
— Ai văzut, mamă… Nu ne-au lăsat singuri.
Cerul a rămas cenușiu, dar parcă mai puțin apăsător.
Și pentru prima dată în ziua aceea, cineva a simțit că, chiar și în cele mai grele momente, dreptatea poate veni.
Chiar și la zece pași distanță.
O resto si pe aver rig
