Aceiași pantofi.
Eu nu mă schimbasem deloc.
Se schimbaseră doar ochii celor care mă priveau.
Andrei nu m-a lăsat să plec cu autobuzul.
M-a dus el acasă.
Pe drum mi-a prins mâna, ca atunci când era copil.
— Data viitoare mă suni și vin eu după tine, mamaie.
Am râs printre lacrimi.
— Bine, maică.
Când am ajuns acasă și am pus din nou cerceii de la nuntă în cutia lor de tablă, m-am uitat o clipă în oglindă.
Am văzut aceeași femeie simplă care plecase în zori spre oraș.
Și mi-am spus în gând că valoarea unui om nu stă niciodată în hainele pe care le poartă.
Ci în viața pe care a construit-o, chiar dacă cei din jur nu o cunosc încă.
O resto si pe aver rig
