Era Andrei.
Nepotul meu.
Judecătorul pe care venisem să-l văd.
Mi-a luat încet mâinile în palmele lui.
Mâinile mele crăpate de muncă.
Și le-a sărutat în mijlocul holului, sub privirile tuturor.
— De ce n-ai venit cu mine? m-a întrebat încet. De ce n-ai dat un telefon?
Am simțit că-mi tremură vocea.
— Am vrut doar să te văd la lucru, maică… M-am gătit frumos… să nu-ți fie rușine cu mine.
În clipa aceea am văzut cum i se schimbă chipul.
Nu era rușinat de mine.
Era rănit pentru mine.
S-a întors încet spre aprod și spre oamenii care încă priveau scena.
În tot holul se făcuse liniște.
— Femeia aceasta este bunica mea, a spus calm.
Nimeni n-a scos un cuvânt.
— M-a crescut singură de la șase ani. Din pensia ei am mers la școală. Din munca ei am ajuns să port roba aceasta. Dacă există vreun merit pentru locul în care mă aflu astăzi, îi aparține ei.
A făcut o scurtă pauză.
— Astăzi n-a fost judecată bunica mea.
Astăzi am fost judecați noi.
După felul în care privim un om înainte să-i cunoaștem povestea.
Aprodul se făcuse alb la față.
S-a apropiat încet de mine.
— Iertați-mă… Am greșit. Vă rog să mă iertați.
M-am uitat la el.
Era speriat.
Rușinat.
Și mi-am amintit de vorbele pe care i le spuneam lui Andrei când era mic.
„Orice om poate greși. Important este să învețe din greșeală.”
Am zâmbit.
— Dumnezeu să te ierte, maică. Să nu mai vorbești niciodată așa cu un om pe care nu-l cunoști.
O resto si pe aver rig
