Atunci mi-a venit ideea.
La început a fost doar o glumă. Un impuls copilăresc, aproape ridicol, care s-a aprins în mine ca un bec într-o cameră întunecată. Și, doar gândindu-mă la asta, am simțit cum tensiunea scade puțin. Poate exact asta îmi trebuia: un gest simplu, nevinovat, ceva al nostru, ceva care să nu miroasă a control, ci a complicitate.
M-am apropiat de el.
— Stai puțin, i-am spus.
M-a privit mirat, cu zâmbetul încă pe buze.
Am deschis sertarul în care țineam tot felul de lucruri amestecate: agrafe, pixuri, bilețele, chei vechi, elastice și obiecte care păreau să nu aibă niciodată un loc clar. Am căutat câteva secunde, apoi am găsit ce îmi trebuia.
Un marker.
El a ridicat din sprâncene.
— Ce faci?
— Nimic grav, am spus, simțind cum îmi revine zâmbetul. Doar îți las un mesaj.
A râs, dar nu s-a dat înapoi. Între noi, umorul fusese mereu o punte. În bucătărie, în mașină, în mijlocul certurilor mici, în zilele obositoare. O replică scurtă, o privire aruncată la timp, o glumă spusă pe jumătate ne salvaseră de multe ori de la seriozități inutile.
O resto si pe aver rig
