I-am desfăcut ușor cămașa, atât cât să îi ating pieptul cu vârful markerului. În clipa aceea, neliniștea mea s-a mai domolit. Nu era un gest mare. Nu era o declarație. Nu era o condiție. Era doar o urmă caldă, jucăușă, lăsată acolo unde îi bătea inima.
Am scris încet, cu litere mici, ca și cum nu voiam să tulbur nimic:
„Sunt acasă. Te aștept.”
El a privit în jos, apoi a râs. Râsul acela scurt, cald, care spunea că a înțeles.
— Serios?
— Foarte serios, am răspuns, dar zâmbeam.
Și, fără să-mi dau seama, exact în acel moment am simțit că nu mai am nevoie de explicații. Nu voiam să îl controlez. Nu voiam să-i spun ce să facă, ce să nu facă, cu cine să vorbească sau cât să stea. Voiam doar să meargă cu o bucățică din mine acolo, într-un fel discret, aproape prostesc, dar suficient cât să-mi liniștească inima.
El și-a încheiat cămașa, și-a potrivit sacoul și s-a uitat la mine cu o blândețe care m-a făcut să respir mai ușor.
— E doar o petrecere, a repetat.
De data aceasta, cuvintele au sunat altfel. Mai simple. Mai aproape de adevăr.
M-a sărutat pe frunte, apoi a plecat. Am rămas în prag, privind ușa care se închidea încet, cu o liniște nouă așezată în mine. Neliniștea nu dispăruse complet, dar își schimbase forma. Nu mai era o gheară, ci un fir subțire, abia simțit, ca o notă muzicală care se pierde în aer după ce cântecul s-a terminat.
O resto si pe aver rig
