Își potrivea cămașa, își încheia nasturii, își aranja sacoul cu siguranța unui om care știe exact cum va decurge seara: câteva ore printre colegi, muzică, glume, mâncare, discuții și apoi întoarcerea acasă. Pentru el, era simplu. Pentru mine, ceva nu se așeza.
— Hai, nu mai face fața asta, a râs el, încercând să-mi alunge neliniștea. E doar o petrecere.
Mi-a zâmbit calm, ca și cum acele cuvinte ar fi trebuit să închidă toate ușile pe care mintea mea începuse deja să le deschidă.
— Da, doar o petrecere, am murmurat.
Am spus-o încet, aproape pentru mine. Dar, în seara aceea, formula nu suna la fel. De obicei, „doar o petrecere” chiar însemna doar atât. O ieșire. O seară. O rutină. Acum însă, cuvintele păreau goale, ca și cum ascundeau ceva ce eu nu reușeam încă să văd.
Nu voiam să par suspicioasă. Nu voiam să-i pun întrebări inutile, să-i verific fiecare gest sau să-i transform plecarea într-un interogatoriu. Îl iubeam, iar iubirea, îmi spuneam, înseamnă și încredere. Dar nu voiam nici să rămân singură cu gândurile mele, pentru că știam cât de repede pot crește atunci când nu le oprește nimeni.
Gândurile pot face mai mult zgomot decât orice petrecere.
M-am plimbat câțiva pași prin casă, ca și cum aș fi putut scutura neliniștea de pe mine prin simpla mișcare. Am privit spre ușă, apoi spre el, apoi din nou spre hol. Căutam ceva, dar nu știam ce. Nu voiam să schimb seara, nu voiam să-l opresc, nu voiam să dramatizez. Aveam nevoie doar de o ancoră mică, de un semn care să mă facă să zâmbesc atunci când mintea mea avea să înceapă, inevitabil, să inventeze scenarii.
O resto si pe aver rig
