El nu părea să încerce să pară interesant. Și tocmai prin asta devenea interesant. Asculta cu atenție, fără să-mi întrerupă gândurile, fără să pândească momentul în care să preia conversația. Își găsea locul în dialog cu o siguranță blândă, fără să-l acapareze. Când râdea la poveștile mele, nu părea să o facă din politețe, ci pentru că se bucura sincer de ele. Iar sinceritatea aceea m-a dezarmat.
La un moment dat, m-am surprins spunând lucruri pe care nu le mai spusesem de mult. Nu confesiuni mari, nu secrete dramatice, ci acele fragmente mici despre mine pe care, de obicei, le țin ascunse între două propoziții. M-am auzit povestind și, în același timp, m-am simțit relaxându-mă treptat, ca și cum aș fi dezlegat noduri vechi, unul câte unul.
Timpul trecuse fără să-l simt. Minutele se strânseseră în ore, iar între noi se așezase o liniște caldă, confortabilă, care nu cerea explicații.
Când a venit nota, am întins mâna după portofel aproape din reflex. Era un gest învățat în ani, un fel de a spune, fără cuvinte: sunt în regulă, pot, nu depind de nimeni. Nu era o demonstrație, ci mai degrabă o obișnuință. Poate și un mod de a păstra acel echilibru de care mă agățasem de multe ori.
Aproape că făcusem deja mișcarea, când el a pus calm cardul pe masă.
„Nici vorbă”, a spus. „Un bărbat plătește la prima întâlnire.”
Felul în care a rostit asta m-a făcut să zâmbesc. Nu era nimic apăsat, nimic superior, nimic care să mă facă să mă simt micșorată. Nu era un gest transformat în principiu rigid și nici o lecție despre cum ar trebui să stea lucrurile. Era doar o decizie purtată firesc, cu respect și cu o siguranță liniștită.
O resto si pe aver rig
