— Nici vorbă, a spus el calm, punând cardul pe masă. Un bărbat plătește la prima întâlnire.
În felul în care a rostit vorbele n-a fost nici urmă de superioritate. Nicio încrâncenare a convingerilor, niciun „așa se cuvine” apăsat. Doar o liniște sigură pe sine, o decizie pe care o purta firesc, fără să o transforme în manifest. Am zâmbit. Nu pentru nota în sine, ci pentru maniera în care a făcut gestul. Fără să mă micșoreze, fără să mă pună într-o cutie, fără să ridice un zid între „eu” și „tu”. Un gest simplu, curat, care spunea mai mult despre respect decât despre portofel.
După ce am ieșit din local, seara m-a învelit cu aerul ei răcoros, iar pașii noștri au mai făcut câteva drumuri scurte înainte de „noapte bună”. În mine, însă, rămăsese un ecou. Am plecat acasă cu senzația aceea care nu se prinde ușor de cuvinte: că, poate, de data asta… e diferit. Nu într-un fel de poveste spusă prea frumos ca să fie adevărată, ci într-un fel așezat, matur, din acela care se clădește fără fanfară. Mi-am lăsat capul pe spătarul scaunului din taxi și am închis ochii o clipă, lăsându-mi mintea să așeze moment cu moment.
O resto si pe aver rig
