Atmosfera s-a așezat, din primul minut, ca o conversație reluată după o pauză scurtă, nu ca un debut stângaci. Cina a fost liniștită, domoală, cu ritmul ei bun. El nu a încercat să impresioneze, și totuși o făcea, poate tocmai pentru că nu se străduia. Îmi urmarea cuvintele fără să le vâneze pauzele, asculta cu atenție și își găsea locul în dialog fără să-l acapareze. Când râdea la poveștile mele, nu părea să o facă din politețe, ci pentru că realmente se amuza, iar asta m-a dezarmat.
M-am surprins, la un moment dat, spunând lucruri pe care nu le mai spusesem de mult. Nu mari confesiuni, ci acele fragmente mici despre mine pe care, de obicei, le trec sub tăcere. M-am auzit povestind și m-am văzut, în același timp, relaxându-mă câte puțin, ca și cum aș fi desprins noduri vechi, unul câte unul. Trecuseră minute, poate ore, fără ca eu să simt cum, iar timpul ăla se așezase între noi cu o liniște caldă.
Când a venit nota, am întins mâna după portofel aproape din reflex. Un gest învățat în ani, un fel de a spune: sunt în regulă, pot. Nu era demonstrativ; era obișnuință, poate și un mod de a păstra un echilibru despre care m-am convins, de multe ori, că mi se potrivește. M-am ridicat interior să fac mișcarea aceea firească, familiară.
O resto si pe aver rig
