În drum, am rememorat gesturile mici: cum a mutat farfuria ca să-mi facă loc, cum a ascultat până la capăt înainte de a răspunde, cum a trăit tăcerile fără să le umple cu vorbe. Nu erau „trucuri”, nu păreau nicicum învățate la repezeală. Păreau ale lui. Mi-am promis să nu sar înaintea poveștii, să nu alerg, să las lucrurile să fie. Și totuși, undeva, într-un ungher mic, o scânteie de entuziasm se aprinsese.
A doua zi dimineață, am făcut ceea ce fac de fiecare dată când vreau să încep ziua cu un strop de ordine: mi-am pregătit cafeaua. În bucătărie mirosea a început blând, a rutină bună. Aproape din reflex, am întins mâna după telefon. Degetul a luminat ecranul, iar în colț, ca o fereastră mică deschisă într-o casă cunoscută, clipea o notificare.
Era un mesaj de la el.
Mi-am simțit inima cum își schimbă ritmul pentru o secundă, acea bătaie scurtă în plus care însoțește neașteptatul plăcut. M-am așezat pe scaun cu cana fierbinte aproape și am inspirat adânc, nu ca să fac un ritual din ceva simplu, ci ca să mă bucur de clipa aceea așteptată și, în același timp, surprinzătoare. În macheta mică a ecranului încăpuseră, deodată, toată seara trecută și posibilitatea a ceea ce ar putea urma.
O resto si pe aver rig
