Urmărirea
A doua zi, am parcat peste drum de școala lui Rareș, cu stomacul făcut ghem. Cu atâtea mașini prin zonă, n-avea cum să mă observe.
Când a sunat clopoțelul, l-am văzut ieșind cu ghiozdanul într-o parte, mergând hotărât, fără ezitare.
L-am urmărit. După vreo cincisprezece minute, s-a oprit în fața unei case de-a dreptul impresionante: imensă, cu gard înalt de fier și curte ca în reviste.
Nu putea fi casa unui coleg.
A apăsat pe interfon. Poarta s-a deschis imediat. Adică cineva îl aștepta.
Inima mi-a luat-o razna.
M-am apropiat de gard și m-am uitat printre bare.
Am rămas fără aer.
Fiul meu — copilul meu — era în curte cu o greblă în mână, fredonând, în timp ce aduna frunze. Apoi uda iarba, curăța aleea… ca un om plătit să muncească acolo.
Nu mai înțelegeam nimic.
Adevărul
Fără să mai gândesc, am apăsat pe interfon.
„Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?”, s-a auzit o voce.
„Sunt mama lui Rareș”, am spus apăsat.
Poarta s-a deschis. Am mers drept spre ușă, cu inima în gât. Un domn în vârstă, pe la șaptezeci de ani, cu ochi blânzi și un cardigan scump, a deschis ușa surprins.
„Cu ce vă pot ajuta?”, m-a întrebat.
„Sunt… mama lui Rareș”, am repetat, încă amețită.
A înțeles imediat. Zâmbi ușor. „Aveți un băiat minunat.” Apoi s-a uitat în spatele meu, unde Rareș rămăsese înlemnit, cu stropitoarea în mână, vinovat până în măduvă.
„Cine sunteți și de ce lucrează copilul meu pentru dumneavoastră?”, am izbucnit.
Omul și-a îndulcit privirea.
„Mă numesc Leon. Și Rareș nu lucrează pentru mine… nu în sensul în care credeți. El s-a oferit să mă ajute: să-mi ude florile, să mătur curtea, să hrănească peștii din iaz. Eu doar îi dau câțiva bănuți pentru ajutor.”
Mi-am încrucișat brațele. „Și de ce ați acceptat un copil?”
„Nu l-am căutat eu pe el”, a râs ușor. „El m-a căutat.”
Rareș a venit lângă noi, cu ochii în pământ.
„Explică-mi. Acum.”
A inspirat adânc.
„Acum trei luni, l-am văzut pe domnul Leon la magazin, nu putea să care plasele. Era ziua când m-ai rugat să iau pâine, lapte și ouă, mami. Atunci l-am ajutat. Și am povestit pe drum. Mi-a zis că stă singur și că ai lui vin rar. Mi-a adus aminte de tanti Lenuța, vecina care ne-a adus prăjitură și zicea că îi e dor de copii.”
O resto si pe aver rig
