Am crezut mereu că tata a fost cel mai sărac om din sat. Mergea în haine cârpite, deși eu și mama îi trimiteam bani din străinătate.
După ce s-a stins, am mers să fac curat în beciul casei vechi. Sub o grămadă de cartofi stricați, am găsit o cutie din tablă, ruginită.
Când am deschis-o, mi s-a oprit inima.
Erau teancuri de bani legate cu sfoară. Peste 5 miliarde de lei vechi stăteau acolo, în timp ce el nu și-a cumpărat niciodată o pâine.
Mirosul de mucegai mi-a inundat nările imediat ce am coborât treptele abrupte ale beciului. Era o răceală care îmi pătrundea până în oase, un frig pe care tata îl suportase zeci de ani fără să se plângă.
Lanterna telefonului tremura în mâna mea, aruncând umbre lungi și ciudate pe pereții din pământ bătătorit.
Nu știu de ce mă simțeam de parcă aș fi fost un intrus în propria mea casă părintească.
Tata plecase dintre noi de doar trei zile, iar liniștea din curte era asurzitoare. Pe masa din bucătărie încă mai era o cană cu ceai rece, lăsată parcă într-o grabă pe care el nu o avusese niciodată.
O viață trăită în umbra lipsurilor
Toată copilăria mea a fost marcată de cuvântul „nu avem”.
O resto si pe aver rig
