Predă-i toate lucrurile până la prânz.
Atât.
Cincisprezece ani rezumați în două propoziții.
Nimeni n-a spus nimic.
Unii își priveau pantofii.
Alții evitau să mă privească.
Eu am rămas nemișcată.
Nu pentru că îmi pierdusem serviciul.
Ci pentru că omul în care avusesem încredere mă umilise în fața tuturor.
Mi-am strâns lucrurile într-o cutie.
O fotografie cu băiatul meu.
O cană.
Două plante mici.
Și un carnețel în care îmi notasem, ani la rând, tot ce era important pentru firmă.
Am ieșit fără scandal.
Nu voiam să le ofer satisfacția să mă vadă plângând.
Două ore mai târziu, telefonul meu a sunat.
Era Irina, colega de la recepție.
Vorbea precipitat.
— Mariana…
Trebuie să vii.
— De ce?
— A venit cineva și cere să vorbească doar cu tine.
— Cine?
— Nu știm.
A coborât dintr-o mașină foarte scumpă.
Are costum și spune că fără tine nu semnează nimic.
Am ezitat.
Dar curiozitatea a fost mai puternică.
M-am întors.
Bărbatul avea în jur de cincizeci de ani.
S-a ridicat imediat când m-a văzut.
— Dumneavoastră sunteți Mariana?
— Da.
Mi-a întins mâna.
— Sunt Andrei Stoica.
Directorul general al grupului care intenționa să cumpere această companie.
Domnul Dinu devenise palid.
Nu înțelegeam.
— Îmi cer scuze…
Nu știu despre ce este vorba.
Bărbatul a zâmbit.
— Ba da.
Știți mai multe decât credeți.
A scos un dosar.
— În ultimele șase luni am urmărit discret modul în care funcționează compania.
Am discutat cu angajați.
Cu furnizori.
Cu clienți.
Toți au spus același lucru.
Dacă vrem să înțelegem firma, trebuie să vorbim cu Mariana.
O resto si pe aver rig
