Andrei înghite în sec.
„D-domnule Radu… nu știam că sunteți aici.”
Victor îl privește rece, neclintit.
„Normal că nu știai. N-ai observat niciodată ce era important.”
Elena se ridică încet și își ia geanta, fără să grăbească nimic.
Andrei se uită ba la ea, ba la Victor, încercând să prindă sensul.
„Stați puțin… voi vă cunoașteți?”
Victor face un pas către Elena și îi pune blând mâna pe umăr, un gest simplu care schimbă aerul din încăpere.
„Este fiica mea.”
Se lasă o tăcere grea, densă.
Bianca scapă telefonul din mână.
Andrei izbucnește într-un râs scurt, forțat.
„Asta e o glumă…”
„Nu”, răspunde Victor. „Dar viața ta de lux s-ar putea să fi fost.”
Andrei începe să transpire; mintea îi gonește, haotică.
Își amintește, pe repede-înainte, toate clipele în care a umilit-o pe Elena. Serile în care i-a spus că nu valorează nimic. Toate dățile când i-a aruncat în față că nu vine dintr-o familie „importantă”.
Nu știa că Elena a ascuns adevărul.
Nu de rușine.
Ci pentru că își dorea să fie iubită pentru cine este ea, nu pentru banii tatălui ei.
Victor scoate un dosar subțire și îl așază pe masă, cu un gest sobru.
„Compania ta are credite restante de aproape 8 milioane de lei.”
Fața lui Andrei se schimbă într-o clipă.
„Cum… de unde știți asta?”
„Pentru că banca principală e a mea.”
Bianca face un pas înapoi, de parcă podeaua s-ar fi mișcat sub ea.
Victor continuă la fel de calm, ca și cum ar enumera evidențe:
O resto si pe aver rig
