— Unde a plecat Nastasia? a întrebat apoi, cu o hotărâre care începea să îi înlocuiască șocul.
— La Cluj… să muncească. Credea că ai dispărut din viața ei. Că n-o să te mai întorci.
Grigore a strâns copilul mai tare. Înțelegea prea târziu cât de mult rău poate face tăcerea.
— O găsesc eu, a spus simplu.
Femeia l-a privit lung, apoi a zâmbit trist.
— Atunci ia-l pe Ilie. E al tău.
Vântul a trecut peste câmp, ridicând praful de pe marginea drumului. Grigore a rămas o clipă nemișcat, apoi s-a întors spre casa veche din spatele lui. Fără să mai ezite, a intrat. A deschis ferestrele, a aerisit încăperile, a încălzit lapte, a adunat lucruri. Fiecare gest îl ancora din nou în realitate.
Două zile mai târziu, cu copilul legat de piept, a plecat spre gară. Nu mai era un drum al fugii, ci unul al recuperării.
Trenul spre Cluj l-a purtat printre sate și câmpuri, iar el privea totul ca și cum vedea lumea pentru prima dată altfel: nu ca pe ceva pierdut, ci ca pe ceva ce încă putea fi reparat.
Orașul l-a primit cu zgomot și grabă. A întrebat, a căutat, a mers din loc în loc, purtând copilul mereu aproape. Orele s-au transformat în zile fără răspuns.
Până într-o după-amiază, când, în fața unui bloc vechi, o femeie s-a oprit brusc. Punga de pâine i-a scăpat ușor din mână.
O resto si pe aver rig
