Era ea.
Pentru câteva secunde, timpul a încremenit.
— Grigore… tu… ai venit? a șoptit Nastasia.
El a făcut un pas înainte, cu Ilie în brațe.
— Am venit să vă iau acasă.
Lacrimile ei au început să curgă fără oprire, iar copilul și-a întins mâinile spre ea instinctiv, ca și cum o recunoștea dincolo de timp și distanță.
În mijlocul orașului agitat, cei trei s-au regăsit fără cuvinte.
Și pentru prima dată, Grigore a simțit că nu a pierdut nimic definitiv.
Doar a fost nevoie să meargă destul de departe ca să se întoarcă la ceea ce conta cu adevărat.
O resto si pe aver rig
