Femeia l-a luat pe băiețel în brațe cu o mișcare firească și i-a atins fruntea cu un sărut scurt.
Părul îi era prins în grabă, iar ochii aveau oboseala adunată a unei mame care n-a mai dormit cu adevărat de mult timp.
Însă nu ea m-a lăsat fără aer.
Ci bărbatul care stătea lângă ea.
Fiindcă îl cunoșteam.
Nu apropiat. Nu personal.
Dar îl mai văzusem o singură dată, demult.
La înmormântarea lui Matei.
Atunci rămăsese într-un colț, îmbrăcat în negru, cu ochii duși în altă parte. Presupusesem că e un coleg de facultate pe care nu-l întâlnisem.
Acum însă îi vedeam chipul limpede.
O resto si pe aver rig
