Casa lor era o colibă ​​care scârțâia la fiecare rafală de vânt. Mirosea a pământ umed și funingine veche.

— Nu-i nimic, spuse Iușa. Vocea lui era o revelație: profundă, melodioasă și fără asprimea cu care era obișnuită la bărbați. Dar acoperișul e solid și pereții nu se vor prăbuși. Ești în siguranță aici, Zainab.

Descoperirea Iubirii
Sunetul numelui său, pronunțat cu atâta seriozitate discretă, a lovit-o mai tare ca o palmă. S-a aruncat pe un covor subțire, cu simțurile în alertă maximă. A auzit mișcarea: clinchetul unei cești de cositor, foșnetul ierbii uscate, trosnetul unui chibrit.

În noaptea aceea nu a atins-o. I-a pus peste umeri o pătură grea, cu miros de lână, și s-a retras în prag.

„De ce?”, a mormăit ea în întuneric.

„De ce ce?”

„De ce mă iei cu tine? Nu ai nimic. Acum nu-ți mai rămâne nimic și, în plus, o femeie care nici măcar nu-și poate vedea pâinea.”

L-a auzit cum se mișcă de stâlpul ușii. „Poate”, a spus el încet, „e mai ușor să nu ai nimic dacă ai pe cineva cu care să împărtășești liniștea.”

Săptămânile care au urmat au fost o trezire lentă. În casa tatălui ei, Zainab trăise într-o stare de privare senzorială, forțată să rămână nemișcată, tăcută și invizibilă. Yusha a făcut exact opusul. El a devenit ochii ei, nu prin simple descrieri, ci cu precizia unui maestru care i-a pictat lumea în minte.

„Astăzi soarele nu e doar galben, Zainab”, a spus el în timp ce stăteau lângă râu. „Are culoarea unei piersici chiar înainte să se strice. E greu. Se simte ca o monedă caldă apăsată în palmă.”

A învățat-o limba vântului, diferența dintre foșnetul plopilor și trosnetul uscat al eucalipților. I-a adus ierburi sălbatice și i-a ghidat degetele de-a lungul marginilor zimțate ale mentei și a pielii catifelate a salviei. Pentru prima dată în viața ei, întunericul nu mai era o închisoare, ci o pânză.

O resto si pe aver rig