Se uita mereu peste umăr și vorbea foarte încet.

— Cristi n-a murit de boală…

Nadia a simțit că i se taie picioarele.

— Atunci ce s-a întâmplat?

Militarul a înghițit în sec.

— Au fost trimiși la graniță. Deși ni s-a spus că recruții nu vor ajunge acolo. A fost un atac. Haos. Unii au murit… alții au dispărut.

— Dispărut?

— După atac, ni s-a ordonat să nu vorbim.

Nadia nu mai dormea aproape deloc.

În fiecare noapte stătea cu telefonul în mână și se ruga să primească un semn.

Și semnul a venit.

Într-o seară târzie, telefonul a vibrat.

Număr necunoscut.

A răspuns cu inima cât un purice.

La început nu s-a auzit nimic.

Doar respirație.

Apoi o voce slabă:

— Mamă…

Femeia a scăpat telefonul din mână.

A început să plângă atât de tare încât Andreea s-a speriat.

— Cristi?!

— Mamă… sunt eu…

Vocea era obosită, stinsă, dar era vocea lui.

Fiul ei trăia.

Băiatul i-a spus rapid că el și alți soldați fuseseră ținuți într-o bază izolată după incident. Li se interzisese orice contact cu familiile. Oficial, unii dintre ei figurau deja morți.

O resto si pe aver rig