În fața tuturor, a lăsat telefonul să alunece în buzunar și s-a întors spre ieșire.
A pornit în fugă. Nu spre mireasă. Ci spre adevăr.
Când a ieșit din biserică, eu încă eram acolo, rezemată de mașină. Nu plecasem. Știam că va veni.
S-a oprit în fața mea, mut, cu ochii înroșiți.
„Mamă… eu…”, a încercat el, dar cuvintele nu se legau.
L-am privit. Fără furie. Fără reproș. Doar liniște.
„Acum știi”, i-am spus.
A dat din cap, încet. Și atunci, pentru prima oară după mult timp, a făcut un gest simplu.
O resto si pe aver rig
