El i-a întins telefonul.
„Uită-te.”
Mirela a ezitat.
O singură clipă. De-ajuns. Pe măsură ce filmarea rula, culoarea i s-a retras din obraji.
„Nu e ce pare…”, a început ea, dar vorbele i s-au stins.
Fiindcă, de data asta, nu mai era nimic de explicat.
Andrei s-a uitat în jur. La rude. La prieteni. La oamenii veniți să le fie aproape.
Și, pentru prima oară, a părut mic.
„Îmi pare rău…”, a rostit încet, fără să fie limpede către cine.
Mirela a înaintat spre el, precaut.
„Putem vorbi după—”
„Nu”, a tăiat el, scurt.
O resto si pe aver rig
