Camila s-a așezat în fața lui.
„De ce nu ai o diplomă universitară?”
Întrebarea nu era acuzatoare. Era directă.
„Tatăl meu s-a îmbolnăvit în ultimul meu an de liceu. Am început să lucrez. Curier, depozit, orice am putut găsi. Apoi el…” a făcut o pauză. „A dispărut. A trebuit să stau acasă cu mama. Am studiat seara. De la meditații. De la forumuri.” Am făcut o mulțime de greșeli. Dar nu am renunțat.
Biroul părea mai mic.
Mai uman.
Camila s-a ridicat și s-a dus la fereastră. Bucureștiul se vedea, întins, cu blocuri gri și antene pe acoperișuri.
„Știi de ce te-am sunat fără să te întreb cum arăți?”
Alin clătină din cap.
„Pentru că și tatăl meu a venit odată la un interviu de angajare într-o cămașă împrumutată. Și l-au dat afară de la recepție. A jurat atunci că, dacă va deține vreodată o companie, va angaja oameni pentru ceea ce știu, nu pentru cum se îmbracă.”
S-a întors spre el.
„Îmi țin promisiunile.”
Alin nu a mai putut spune nimic.
Camila a apăsat un buton de pe telefonul fix.
„Radu, intră imediat.”
Un moment mai târziu, a intrat directorul de resurse umane.
„Da, domnule director?”
Camila și-a închis laptopul.
„Pregătește un contract pentru Alin Munteanu. Salariu de început: 7.500 de lei net. Perioadă de probă de trei luni. Dacă se descurcă așa cum cred eu că va face, vom renegocia.”
Radu a clipit.
„Dar… alți candidați…”
„Alți candidați își pot folosi parfumul scump în altă parte.”
O resto si pe aver rig
