Maria însă n-a dormit toată noaptea. Ținea poza în mâini și plângea în liniște.
Ea știa. O mamă simte.
A doua zi, poliția a descoperit că fotografia fusese făcută în 1996. În imagine apăreau trei adolescenți crescuți într-un centru pentru copii abandonați din Constanța.
Numele lor erau diferite.
Dar vârstele se potriveau perfect.
La câteva zile după aceea, au început testele ADN.
Maria a stat pe holurile secției aproape fără să vorbească. Venise cu aceeași geantă veche și același palton purtat de ani întregi.
Când au venit rezultatele, un polițist a ieșit încet din birou.
Avea ochii umezi.
— Doamnă Maria… sunt copiii dumneavoastră.
Femeia a început să tremure atât de tare încât abia mai putea sta în picioare.
După treizeci de ani, copiii ei trăiau.
Dar adevărul care a urmat a fost și mai greu de suportat.
Tripleții nu știau cine sunt.
Nu-și aminteau nimic din copilărie.
Fuseseră crescuți separat după vârsta de zece ani și li se spusese toată viața că fuseseră abandonați.
Eduard lucra acum într-un service auto din Brașov.
Elena era infirmieră într-un azil din Galați.
Iar Emanuel muncea pe șantier în Timișoara.
Niciunul nu știa că mai are familie.
Prima întâlnire a avut loc într-o sală mică de la poliție.
Maria a intrat încet, cu mâinile lipite de piept.
Cei trei stăteau pe scaune, tăcuți, stânjeniți.
Pentru ei, femeia aceea era o necunoscută.
Pentru ea… erau toată viața ei.
S-a apropiat prima de Elena.
I-a atins obrazul și a început să plângă.
— Tu aveai febră în fiecare iarnă… șoptea printre lacrimi. Și dormeai numai dacă te țineam de mână…
O resto si pe aver rig
