Se pare că animalul căzuse acolo cu mai multe zile înainte. Nimeni nu știa exact cum. Poate alunecase printr-o gură de canal rămasă deschisă pe strada din spate și ajunsese prin conducta veche până acolo. Cioara rănită nu mai putea zbura și rămăsese prinsă lângă el.
Dar cea de sus, cea care venise trei zile la rând, era perechea ei.
Vecinii au rămas tăcuți. Nimeni nu se mai gândea la glume. Pasărea adusese mâncare nu pentru ea, ci pentru cele două vietăți captive. Încercase să împingă bucățile prin crăpătură și să cheme oamenii atunci când singură nu mai putea face nimic.
Miron a coborât primul. L-au ținut de brațe și i-au dat o frânghie. Câinele nici măcar nu a încercat să fugă. S-a lăsat luat în brațe, slab și epuizat. După el au ridicat și cioara rănită, care bătea din aripa sănătoasă speriată.
În clipa aceea, cioara de pe margine a început să croncănească tare, atât de tare încât copiii s-au speriat. Dar nu părea un strigăt de frică. Mai degrabă unul de bucurie.
Bătrâna Valentina a adus apă. Altcineva a venit cu o pătură. Veterinarul din sat a fost chemat imediat. Câinele avea câteva răni, dar putea fi salvat. Și aripa ciorii se putea vindeca.
În zilele următoare, toată curtea vorbea doar despre întâmplarea aceea. Unii spuneau că păsările sunt mai deștepte decât cred oamenii. Alții ziceau că a fost o minune. Miron doar dădea din cap și repeta:
O resto si pe aver rig
