Am simțit că lumea se clatină.
— De ce nu mi-ai spus?
A zâmbit trist.
— Pentru că, din clipa în care te-am ținut în brațe, răspunsul nu mai conta.
Am început să plâng.
— Ai avut șaptesprezece ani…
— Știu.
— Puteai să pleci.
— Puteam.
— Puteai să mă dai spre adopție.
— Puteam.
— Atunci… de ce ai rămas?
S-a apropiat de mine.
— Pentru că atunci când m-am uitat la tine, n-am văzut un test ADN. Am văzut un copil care avea nevoie de cineva.
Cristina și-a șters lacrimile.
— Eu n-am avut curajul pe care l-a avut el.
Nu era o scuză.
Era o recunoaștere.
— M-am gândit la tine în fiecare zi, a spus ea. Dar mi-a fost rușine să mă întorc după tot răul pe care îl făcusem.
Am ascultat-o.
Nu simțeam furie.
Doar un gol uriaș.
— De ce ai venit acum?
— Pentru că nu voiam să începi o viață nouă fără să cunoști adevărul.
Am rămas tăcuți câteva clipe.
Apoi m-am întors spre omul care mă crescuse.
— Pot să-ți pun o ultimă întrebare?
— Sigur.
— Dacă ai putea să te întorci în noaptea aceea… ai lua aceeași decizie?
Nici măcar n-a ezitat.
— De o mie de ori.
Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat.
Pentru prima dată după mulți ani, l-am simțit tremurând.
O resto si pe aver rig
