— Tu ești tatăl meu, am spus printre lacrimi.
— Indiferent ce spune orice hârtie.
El m-a strâns și mai tare.
— Mulțumesc.
Cristina a făcut un pas înapoi.
— Nu vreau să vă stric ziua.
Am privit-o.
— Nu pot recupera optsprezece ani într-o după-amiază.
A încuviințat.
— Știu.
— Dar îți doresc să găsești și tu liniștea pe care ai căutat-o atât de mult.
Au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus în ziua aceea.
A plecat în tăcere.
Eu am rămas lângă omul care mă învățase să merg pe bicicletă, care îmi făcuse pachețelul pentru școală și care nu lipsise niciodată de la serbările mele.
Seara, când am pus diploma pe masa din sufragerie, m-am uitat la fotografia aceea veche.
Un băiat de șaptesprezece ani, speriat, ținând în brațe un bebeluș.
Atunci am înțeles că un tată nu este întotdeauna omul care îți dă viață.
Este omul care alege, zi după zi, să fie acolo când ai nevoie de el.
Iar pentru mine, alegerea aceea a însemnat mai mult decât orice legătură de sânge.
O resto si pe aver rig
