Acasă, fetele l-au primit cu lacrimi și râsete amestecate. L-au spălat, l-au îmbrăcat, i-au făcut loc printre lucrurile lor, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Un pat mic a apărut lângă al lor.
Dar începutul nu a fost ușor.
Zilele erau strânse între griji și lipsuri. Banii abia ajungeau, mesele erau simple, iar oboseala se aduna fără pauză. Au existat seri în care Tonia se întreba dacă va putea merge mai departe.
Au existat și oameni care nu au înțeles.
— De ce ai luat un copil străin?
— Nu era suficient ce ai pierdut?
— O să-ți fie mai greu decât îți imaginezi.
Ea nu răspundea. Doar își vedea de drum. Îl ținea pe băiat de mână la grădiniță, îl pieptăna dimineața și îi citea povești seara, ca și cum asta era cel mai firesc lucru din lume.
— Unde e mama mea? întreba el uneori, cu voce mică.
— Te privește de sus, îi răspundea ea blând. Și te iubește.
Anii au trecut fără să ceară voie. Băiatul a învățat să râdă tare, să alerge prin curte și să cadă de pe bicicletă, apoi să se ridice singur. Prima dată când a fugit spre ea și i-a spus „mamă”, lumea ei s-a schimbat din nou.
O resto si pe aver rig
